Satul Banului, poarta de intrare pe pitoreasca vale a Provitei, este primul sat dintre cele așezate pe malurile Provitei ce amintește de atmosfera satelor de deal și de munte.

Satul Banului este atestat documentar în anul 1526, odată cu Satul Magurenii Stolnicesei. Este cea mai pitorească zonă a comunei Magureni de astăzi și s-a dezvoltat până în 1897 ca satul Magurenii Banului.

Este o zonă colinară, plină de păduri, fânețe, pajiști și izvoare. Satul s-a format la intersecția a două drumuri comerciale extrem de importante, ambele datând din perioada daco-romană. Cel mai important drum era Drumul Comercial pe care Dacii transportau sare de la Gura Ocniței prin Iedera și mai departe către Breaza. Acest drum făcea parte din “Drumul Matasii”. Cel de-al doilea drum, perpendicular pe primul, a apărut odată cu închiderea drumului comercial ce lega Transilvania de Muntenia prin punctul Tabla Buții și cu dezvoltarea Drumului Domniei de pe Valea Prahovei. Cea mai scurtă legătură a Brașovului cu Țara Românească, Dunărea și Marea Neagră era prin Valea Prahovei, dar până în 1787-1791 când austriecii se aflau în stare de război cu turcii și au tăiat pe aici drum larg, transportul se făcea pe nouă poteci. Nici una dintre aceste poteci nu era practicabilă cu căruța sau carul iar transportul de mărfuri se făcea sub forma desăgilor pe animale. Toate cele nouă poteci plecau din același punct, Timisul de jos, și ajungeau în același loc, Comarnic. De la Comarnic drumul mergea pe partea stânga a râului Prahova până la Câmpina unde era și Vama. Pentru cei care voiau să ocolească punctul vamal, și nu erau puțini aceia, Valea Provitei reprezenta cea mai bună alternativă. După ce ajungeau comercianții pe malul stâng al Prahovei și ieșeau din Comarnic, făceau dreapta peste apă către Gura Beliei, Valea Târsei, și de aici mergeau în jos pe Valea Provitei până ce se intersectau cu drumul comercial al  Târgoviștei.  Un alt drum comercial important care ocolea vămile, dar de data aceasta, pentru comercianții care plecau de la Râșnov era Râșnov-Meghes-Paduchiosu-Gurguiatu-Talea-Valea Târsei-Valea Provitei-Filipești. Practic toți cei care ocoleau vămile venind sau mergând către Ardeal treceau și poposeau prin Satul Banului. La intersecția acestor drumuri, extrem de importante în perioada medievală dar și mai târziu, s-a dezvoltat un han foarte frumos și foarte mare. Importanța acestui han a fost atât de mare datorită poziționării sale exact la întâlnirea zonei de câmpie cu zona de munte, unde negustorii făceau schimbul de cărăuși și marfă.

În fața acestui han zilnic avea loc un târg. Practic toți comercianții care se întâlneau la această intersecție de drumuri își scoteau produsele la vânzare și formau astfel un târg mare și important. În jurul acestui han și al acestor drumuri comerciale, ușor-ușor a început să se dezvolte pe versantul vestic, Satul Banului.

După perioada Evului Mediu satul a coborât de pe deal pe actualul lui amplasament, unduindu-se odată cu albia râului Provita.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial aceasta a fost o zonă foarte activă militar, satul având pe teritoriul lui mai multe puncte de apărare antiaeriană ce apărau prima rafinărie din lume, Steaua Română din Câmpina.

Zona este una bogată în zăcăminte naturale, ape termale, ape sărate și nu în ultimul rând petrol, fiind una din puținele zone din țara punctate pe harta satelor cu puțuri naturale de petrol de la Muzeul Petrolului din Ploiești. Practic, așa cum povesteau mulți dintre înaintașii și bunicii noștri, în sat existau fântâni de petrol de unde mergeau și scoteau cu găleata, ca din fântâna de apă, petrolul necesar în gospodărie. Oameni gospodari fiind, s-au specializat în diverse meserii, de la tâmplărie până la producerea varului. Cei mai iscusiți dogari, tâmplari, rotari erau în Satul Banului.

Tot Satul Banului este și zonă bogată în ciuperci de pădure extrem de gustoase. Datorită gastronomiei locale bogată în rețete cu ciuperci de pădure dar și a faptului că localnicii mergeau aproape tot timpul anului cu ciuperci de vânzare în marile orașe, sătenii au primit în timp, denumirea de “burețari”.

Nu în ultimul rând, oamenii din sat sunt oameni vrednici care au știut să se chibzuiască pentru a-și construi cele mai frumoase gospodării dar au știut în același timp să se și distreze, satul având în perioada interbelică, un număr foarte mare de prăvălii cochete.

Principala prăvălie din Satul Banului, era prăvălia lui Ghiță Stan Dobre și se afla în centrul satului, la intersecția celor mai importante două drumuri din sat. Era atât prăvălie cât și cârciumă și salon. De pe mesele din cârciumă nu lipseau covrigii și gogonelele murate. În fiecare toamnă când se puneau murături în curtea lui Ghiță Stan Dobre era foarte mare agitație, se puneau murături în tocitori foarte mari. De sărbătorile mari, Sfintele Paști, Sfântul Petru și Sfântă Mărie, curtea prăvăliei lui Ghiță Stan Dobre era deschisă. Interiorul acestei curți era asemănător cu al unui mic târg. Erai atras de grătarul plin cu mici sau de terenul de popice, de mulțimea micilor negustori ce-și expuneau mărunțișurile tentante în special pentru copii. Copiii se puteau da în scrânciob, format din patru scaune duble ce se roteau în jurul unui ax pus în mișcare cu ajutorul a patru bărbați, iar oamenii puteau învârti hore sau mânca gogoși mari cât o farfurie. Cea mai mare aglomerație din timpul zilelor de sărbătoare o produceau copiii ce așteptau să ocupe un loc în scaunele ce urcau și coborau. Când banii se terminau, copiii, fugeau acasă de unde cereau sau șterpeleau ouă pe care le aduceau drept taxă la scrânciob.

Casa de Oaspeți Satul Banului se află pe pământul moștenit de la străbunicul nostru Ghiță Stan Dobre, celebru cârciumar în sat și mare gestionar de parchet de exploatare. Casa este construită în stil arhitectural popular muntenesc, folosind exclusiv elemente arhitecturale și tehnici de construcție din zonă, dar și foarte multe materiale recuperate de la casele, morile și grajdurile vechi ale satului.

Gospodăria de la Casa de Oaspeți Satul Banului încearcă să ne aducă în atmosfera autentică românească a gospodăriilor mosnenilor care au trăit pe aceste dealuri, țărani liberi, vrednici, iscusiți și avuți. Gospodăria moșnenească se află în mijlocul unei livezi de pruni, așa cum și străbunicul Ghiță Stan Dobre avea plantați pentru a produce țuica în cele cinci cazane pe care le deținea.

Legenda sătească spune că într-un an a produs atât de multă țuica încât borhotul a ajuns până în Dunăre. Până în Dunăre suntem siguri că nu a ajuns dar cu toții știm că orice legendă are un sâmbure de adevăr.

O mare parte din obiectele prezente în gospodărie au aparținut străbunicului nostru, cum ar fi Șareta cu care mergea toamna pe toată Valea Provitei să contracteze în vederea achiziționării de prune, șaua de călărie cât și bastonul dar și o parte din mobilier, mobilier autentic din prăvălia străbunicului nostru, construită cu aproximație în anul 1894 iar  restul obiectelor sunt din sat. Astfel am încercat să păstrăm autenticitatea Casei de Oaspeți încercând să nu alteram atmosfera cu obiecte din alte culturi sau din alte regiuni.